Anchetă retrospectivă privind acțiunea climatică a ONG-urilor românești, 1992 -2020
Anchetă realizată de Lavinia Andrei (Președinte Fundația Terra Mileniul III)
CUPRINS
Cuvânt înainte
Cap.1 Începuturile noastre (1990-2000)
Cap.2 Ne îmbarcăm spre …. Europa (2001–2010)
Cap.3 Supraviețuiește cine poate …. (2011 – 2020)
Cap.4 Proiecte și acțiuni de referință privind schimbările climatice
Cap 5. Satisfacția spionului
Cap 6. Lecții învățate… sau nu…
Cap.7 Privire spre viitor. Cum implicăm tinerii?
Cap 8. Atenuare sau Adaptare?
Cap. 9 De la Local …. la Global
Concluzii
Cuvânt înainte
Următoarele pagini ne prezintă ancheta retrospectivă a unei activiste din generația Rio 1992. De la acest eveniment fondator pentru acțiunea climatică și până în prezent, Lavinia Andrei “a fost mereu acolo”, la tot ce a însemnat activism climatic în România. Cercetarea sa folosește ca unități de analiză experiențele proprii, dar și pe cele ale altor colegi activiști (exprimate prin interviuri). Scopul anchetei este discuția comună. Lavinia ne invită să citim, să ne întâlnim, să ne deschidem unii către ceilalți și să încercăm să reconstruim împreună povestea acestui ecosistem atât de fragil al “activismului climatic” românesc.
Bogdan Gioară (președinte Asociația REPER21)
1 Începuturile noastre (1990-2000)
Anii comunismului au lăsat România fără o societate civilă reală și cu o lipsă acută a spiritului civic la toate nivelele societății. Primele manifestări ale spiritului civic au avut loc la sfârșitul anului 1989, odată cu revendicarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara. Tot atunci s-a conturat și prima organizație civică post-decembristă, Grupul pentru Dialog Social (GDS), al cărei principal obiectiv declarat era acela de a apăra și promova valorile democrației, libertățile și drepturile omului în România.
În primăvara lui 1990, mii de studenți și intelectuali din medii diferite au ocupat Piața Universității din București și au organizat un protest de amploare, având în centrul său tocmai refuzul guvernului de a lua în seamă cererile incluse în Proclamația de la Timișoara. Era prima mobilizare de amploare a societății civile românești post-decembriste, atât cât exista ea la acel moment.
Prăbușirea regimului comunist a făcut loc reconfigurării spațiului politic și public, oferind condițiile pentru exercitarea drepturilor și libertăților civice. Organizațiile neguvernamentale de mediu au fost printre primele organizații civice ce au apărut la începutul anilor ‘90; cu toate acestea, puține au supraviețuit până în zilele noastre.
“Eu mi-am început activitatea în lumea ONG-urilor în anul 1993. La momentul acela, în Romania existau foarte puține ONG-uri și dintre acestea, numai câteva se ocupau de mediu. Activam atunci la Tineretul Ecologist Roman (TER) și cred că mai erau vreo 5-6 organizații de mediu pe care le cunoșteam: EcoAlpex Brăila, Prietenii Pământului Galați, EcoSens București, Asociația Română pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă, Floarea Reginei Sinaia etc. În 1993, niciuna din organizații nu discuta despre schimbări climatice. În schimb, discutam despre energie durabilă, transport durabil, biodiversitate, dezvoltare durabilă, Agenda XXI, etc.” – Lavinia Andrei, Președinte TERRA Mileniul III
După spusele lui Bogdan Gioară, președintele REPER21, care a trăit perioada respectivă în afara granițelor României, situația nu era mult diferită nici acolo: “Între 1990 și 2006 am trăit în străinătate, câțiva ani în Italia, apoi în Elveția. Eu am perceput chestiunea climatică spre finalul anilor 1990, abia când terminam facultatea (Științe politice, Universitatea din Geneva), deci la aproape un deceniu după Rio (1992). În deceniul 1990 am avut slabe legături cu România. Am venit acasă doar de două ori în vacanță, în 1998 și 1999. Nu cunoșteam deci direct spațiul public românesc. Urmăream doar situația politică, de departe. Informația era precară pe internet. Pe parcursul facultății, m-am implicat inclusiv în activități politice. În 1997 – 1999 am fost în echipa de experți ai aripei tinere a unui partid politic elvețian și am contribuit la elaborarea programului său pentru alegeri. Am avut astfel acolo o experiență bogată care îmi permite să afirm în cunoștință de cauză că în Elveția, pe tot parcursul anilor 1990 (deci aproape întreg deceniul care a urmat Rio 1992 și UNFCCC), tema “dezvoltării durabile” era foarte puțin înțeleasă și prezentă. Cu atât mai puțin cea a schimbărilor climatice. Ca idee, am făcut o facultate de Științe politice prestigioasă, dar am avut un singur curs care aborda dezvoltare durabilă și abia atingea tema schimbărilor climatice (curs ținut de un economist pionier, Beat Bürgenmeier).”
Au urmat câțiva ani de pionierat, iar conjunctura politică a fost favorabilă, în sensul în care ONG-urile de mediu erau îndemnate să planteze floricele și să strângă gunoaie. Clasa politică nu se aștepta ca acestea să se orienteze către politicile de mediu, așa că nu le-au acordat mare atenție.
“Întâmplarea a făcut ca în 1993, o colegă de birou de la institutul de proiectări la care lucram în acea perioadă să mă invite să fac voluntariat la Tineretul Ecologist Român, pentru că organizația avea un mic proiect (câteva sute de lire sterline), în parteneriat cu orgnizația Powerful Information UK și urma să mă implic în elaborarea unui raport despre situația sectorului energetic din România, care urma să fie prezentat în cadrul unei conferințe. Cum nu exista internet, iar sursele de informare erau foarte limitative (având în vedere că înainte de revoluția din 1989 sectorul energetic fusese militarizat, deci și informația secretizată), munca de cercetare era anevoioasă, iar datele erau precare. Cu toate acestea am reușit să realizez un prim studiu cu privire la sectorul energetic din România, din perspectiva societății civile. La conferință au participat doi englezi de la organizația Powerful Information UK și ca urmare a studiului și a rezultatelor conferinței m-au invitat pe mine și un coleg, alături de care am elaborat studiul, să participăm la Budapesta la o conferință internațională pe tema energiei, pentru a vedeam și perspectiva ONGurilor din alte țări. La Budapesta în toamna anului 1993 a fost prima dată când am auzit sintagma schimbări climatice, cu toate că lucram într-un institut renumit de proiectari în domeniu hidroenergetic. Evenimentul a coincis cu înființarea Climate Action Network Europe și se căutau organizații din Europa de Est preocupate de probleme de energie și mediu, care să preia tematica schimbărilor climatice și să facă parte din această rețea. Astfel Tineretul Ecologist Român a devenit membru al Climate Action Network Europe. În 1995 cu sprijinul financiar al acestei rețele europene, am participat la prima Conferință a Părților UNFCCC, la Berlin, unde am întâlnit alți colegi din Europa de Est. Cu tot acest nou bagaj de cunoștințe dobândite din negocierile internaționale dar și de la colegii din alte țări, m-am întors acasă unde am încercat să desfășor proiecte pe tema schimbărilor climatice, numai că subiectul era absolut necunoscut în România, iar politicile publice erau frecvent confundate cu politica de partid. Atunci, în cadrul organizației ne-am gândit la o strategie de a aduce acest subiect pe agenda publică și am inițiat grupuri de lucru ale ONG-urilor pe diverse teme, precum: energie durabilă, transport durabil, agricultură durabilă, etc., aducând astfel în discuție în fiecare sector problematica schimbărilor climatice.” – își aminteste Lavinia Andrei.
Sprijinul organizațiilor internaționale a fost de un real folos pentru dezvoltarea sectorului neguvernamental de mediu, atât din punct de vedere al resurselor financiare, cât și al know – how-ului asigurat.
Experiența anilor de început este descrisă de Lavinia Andrei astfel: “În decembrie 1997 am participat în Japonia la COP3, un eveniment emblematic pentru istoria negocierilor internaționale privind schimbările climatice, locul unde a luat naștere Protocolul de la Kyoto. Îmi aduc aminte cum negocierile trenau și oficialii din întreaga lume așteptau încheierea lucrărilor conferinței, dar lucrurile au luat o cu totul altă turnură în ultima seară, sub presiunea exercitată de societatea civilă prezentă la summit. Înainte de încheierea conferinței, reprezentanții ONG-urilor au ocupat tribuna oficială și au cerut concluzionarea unui Protocol. Tot la Kyoto în perioada summitului s-a decis înființarea rețelei de ONGuri Climate Action Network East Europe (CAN CEE), unde am fost aleasă coordonator, urmând să implementăm proiecte adecvate situației din regiune.”
“La sfârșitul anului 1997, împreună cu alți 4 prieteni am înființat Terra Mileniul III, cu misiunea clară de a contribui la diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră și la măsuri de adaptare la schimbările climatice. Simțeam că este nevoie de mai mult decât un segment dintr-o organizație, era nevoie de o organizație care să se ocupe exclusiv de problematica schimbărilor climatice, ba chiar de mai multe organizații ar fi fost nevoie. În 1998, luam parte la COP4 în Buenos Aires, acum ca reprezentant TERRA Mileniul III, unde în cadrul conferinței “la nivel înalt” am fost desemnată de rețea să iau cuvântul, iar discursul meu a subliniat urgența climatică și importanța luării de măsuri cât mai rapid. Eram la vremea aceea un fel de Greta Thunberg a zilelor noastre, numai că mijloacele de comunicare erau mult reduse, iar România nu era deloc interesată de acest subiect. De altfel, delegația oficială a României era constituită din 2 persoane, ministrul mediului și un expert din minister. Participarea la aceste conferințe internaționale și lucrul în rețeaua europeană au reprezentat un mare avantaj pentru mine, pentru organizație și pentru sectorul neguvernamental de mediu din România, deoarece la ceva timp au fost puse bazele rețelei naționale de ONG-uri, de acțiune pentru climă.” – povestește Lavinia.
Activitățile la nivel național și local continuau să fie restrânse, cum restrânse erau și resursele financiare ale ONG-urilor, ceea ce făcea ca și resursa umană să fie deficitară. Singurele surse de finanțare pentru proiecte proveneau de la organizații internaționale donatoare, iar valorile erau adesea simbolice.
Cu toate acestea, exista un entuziasm aparte, care îi mobiliza pe tinerii de la acea vreme să se asocieze și să implementeze proiecte prin activități voluntare. Este și cazul asociației “Mare Nostrum” din Constanța: “Mare Nostrum a dezvoltat primele proiecte care aveau și teme legate de schimbările climatice în 1999, atunci când a început formarea profesorilor cu privire la metode de realizare a educație pentru mediu și a realizării primelor materiale suport pentru acestea (ghidul profesorului, ghidul elevului etc). Același proces a fost reluat în 2005-2006 și mai apoi în 2014-2015” povestește Carmen Bucovală de la Mare Nostrum Constanța.
2. Ne îmbarcăm spre …. Europa (2001–2010)
Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a produs modificări majore în spațiul public românesc, dar și european. Rolul ONG-urilor în Europa de Est căpăta noi valențe, dar și suport financiar din partea Uniunii Europene pri programele Phare destinate ONG-urilor. Transpunerea Aquis-ului Comunitar a condus la implicarea tot mai accentuată a ONG-urilor în politicile publice sectoriale.
“Primul grant mare, în valoare de 80.000 euro, l-am primit de la Comisia Europeană în 2001, pentru un proiect de consolidare a capacității Climate Action Network Central and Eastern Europe care ne-a ajutat să elaborăm un Manual pentru activiștii de mediu din Centru Est Europa – Defend the climate, dar și să urmărim negocierile internaționale în cadrul UNFCCC. Manualul a fost tradus un an mai tarziu și în limba română și a fost de un real folos pentru tinerii activiști” – își amintește Lavinia Andrei, coordinator CANCEE la vremea respectivă.
Bogdan Gioară a văzut evoluția politicilor privind clima dintr-o altă perspectivă: “În 2000 – 2005 am rămas la Geneva ca asistent universitar, am susținut 5 ani seminarii de “Istoria gândirilor sociale” cu mii de elevi, am participat la diverse cercetări ale facultății, am organizat evenimente academice. Este perioada în care tema climatică a început să apară, totuși marginal. Timid în facultate, printre profesori, elevi, dar foarte puțin în spațiul public. “Mediul” preocupa semnificativ societatea elvețiană, dar mai ales ca “poluare”, “aglomerație”, ”“deșeuri” și bineînțeles obsesia helvetă pentru “curățenie”. Deci, la un deceniu după UNFCCC, discuțiile despre provocarea climatică erau încă foarte rare în spațiul public elvețian (dar și în cel francez, la care eram foarte conectați). Iar când apărea subiectul climatic, discuțiile erau între “specialiști” și priveau strict negocierea geopolitică (Kyoto). Dintre cei care din rațiuni politice discutam despre Protocolul de la Kyoto, foarte puțini cunoșteam și înțelegeam problemele climatice, cauzele și efectele lor. Vorbeam uneori de angajamentele privind reducerile de emisii de carbon, dar, de exemplu, nu cunoșteam fenomenul efectului de seră sau alte aspecte climatice elementare. Foarte puțini aveam formarea specifică necesară. Consider că până prin 2002 (când a avut loc conferința ONU Rio+10 la Johannesburg), ONU ca instituție, anumite ONG-uri specializate și anumiți politicieni vestici ca persoane au fost “avangarda” luptei pentru climă, înainte ca societățile civile (lumea asociativă, universități, lideri de opinie, mass media) să își însușească subiectul și să devină la rândul lor o avangardă pe această chestiune.”
Marile organizații internaționale au pătruns în România odată cu valul aderării la Uniunea Europeană, dar și cu problemele de mediu care au devenit tot mai evidente.
“Greenpeace a apărut în Romania prin 2002 sau 2003 odată cu nefericitul accident cu cianuri de la Baia Mare și într-o prima etapă s-a ocupat de problemele de apă. Tot în perioada anilor 2000 a apărut și WWF în Romania, ocupându-se preponderent de problemele legate de biodiversitate, păduri, arii protejate etc. Deci în perioada 2000-2010, cred că Terra Mileniul III a continuat să fie lider pe componenta schimbărilor climatice, pur și simplu, pentru că alte ONGuri abia își începeau activitatea pe această temă.” afirmă Lavinia Andrei.
Perioada 2001 – 2010 a fost perioada de organizare și consolidare a societății civile, respectiv a ONG-urilor de mediu din România.
“În perioada 2003 – 2007, TERRA Mileniul III, împreună cu Aidrom, Prietenii Pământului Galați, Floarea Reginei Sinaia, Alma-Ro, Mare Nostrum Constanța și alte câteva organizații am demarat un proiect educațional privind schimbările climatice, care a contribuit și la creșterea capacității ONG-urilor pe această temă. Astfel, a luat ființă în 2005, Federația Rețeaua de Acțiune pentru Climă, care din păcate a rezistat numai până prin 2010, când au intervenit problemele financiare și cele de natură juridică, foarte birocratice în ceea ce privește modificările statutare, probleme care au condus la înghețarea federației.” (Lavinia Andrei)
“Agregarea ONG-urilor cu interese similare a fost un element pozitiv, la fel ca și menținerea rețelei, prin diferite proiecte/ finanțări/ finanțatori o perioadă destul de lungă de timp. Coroborarea cu alte domenii educaționale din aceeași zonă de interes (impactul schimbărilor climatice asupra biodiversității, acțiuni de conservare, fundamentarea mai clară a domeniului Educație pentru Dezvoltare Durabilă) au fost și ele puncte de reper în evolutia mișcării pentru climă. Oprirea unor surse tradiționale de finanțare (o data cu aderarea României la UE), orientarea unor ONGuri spre alte zone de interes (cu relevanță locală sau care se pliau mai bine pe expertiza membrilor și a persoanelor resursă din ONG-urile respective au afectat colaborarea din acest domeniu” consideră Carmen Bucovală de la Mare Nostrum.
Bogdan Gioară ne prezintă felul în care a perceput activitatea ONG-urilor de mediu la întoarcerea în țară: “Am revenit în România în 2006, după 16 ani, cu planul de a înființa un ONG. Dorința mea era să am aici o asociație constituită formal pentru a putea realiza proiecte în parteneriat cu asociația pe care o înființasem la Geneva un an mai devreme (2005) împreună cu câțiva colegi și prieteni activiști din spațiul civic și politic elvețian. Pe ambele le-am numit “REPER21” (acronim de la “Réseau Européen pour la Promotion d’une Economie Responsable”) din dorința de a lucra în rețea. Scopul nostru era de a realiza proiecte de “dezvoltare durabilă” și “responsabilitate socială” pe axa Vest – Est (cu prietenii elvețieni, cu echipa pe care aveam să o formez aici, apoi cu parteneri locali). Înainte de a mă întoarce în România (2004 – 2005), am analizat mai atent cum era tratată dezvoltarea durabilă aici și în particular chestiunea climatică. Practic, mediul academic era mut pe chestiunile acestea. Toate informațiile locale despre problematica schimbărilor mă conduceau la Terra Mileniul III, apoi la alte câteva organizații precum Salvați Dunărea și Delta, Prietenii Pământului cu care se încerca constituirea și consolidarea Reţelei de Acţiune pentru Climă (RacRo). Intelectualitatea românească (de natură “literară”), universitățile, lideri de opinie, mass media nu se exprimau practic deloc pe tema climatică.”
Colega lui Bogdan de la REPER21, completează acest tablou: “REPER21 a fost înființat în 2006; pe vremea aceea îmi terminam licența în Franța, la o facultate destul de cunoscută de științe politice. Până să văd apelul lui Bogdan pe un grup yahoo pentru înființarea asociației, nu auzisem până atunci de termenul de “dezvoltare durabilă”, deși, repet, activam în medii academice cu renume. În 2007 am organizat prima expoziție publică a Reperului cu ocazia zilei mediului la Ploiești, apoi la Tulcea; îmi amintesc că panourile noastre la care lucrasem asiduu săptămâni întregi vorbeau mult de climă, de efectul de seră, de gazele cu efect de seră etc. și că acest lucru avea un impact inedit asupra publicului căci era prima oară când erau în contact cu aceste teme. Tot atunci am avut schimburi ample cu unul dintre partenerii expoziției, o companie furnizoare de gaze naturale, care insistau ca în expoziție să lăudam meritele gazului comparativ cu alții combustibili fosili, lucru pe care evident l-am refuzat. Am înțeles cu această ocazie, acum 15 ani, ce mize economice și politice erau în legătură cu această temă și ce luptă grea ne așteaptă”.
Între 2005 – 2010 au apărut și alte organizații preocupate de schimbările climatice precum: Bankwatch România, REPER21, Green Revolution, 2Celsius, dar au dispărut alte organizații precum Ecosens, ARMEDD, EcoAlpex.
În 2009 a fost constituită Coalitia pentru Mediu din Romania, care număra aproximativ 40 de organizații. Iar în cadrul coaliției, problematica schimbărilor climatice era foarte sus pe agendă.
“Noi, TERRA Mileniul III, căpătasem un renume foarte bun pe problematica schimbărilor climatice, inclusiv în rândul administrației publice centrale, pentru că în perioada respectivă în Minsterul Mediului s-au produs multe plecări de personal și aproape că devenisem o memorie instituțională a lor. Știam mai bine ce se întâmplase și ce se raportase, decât cei ce lucrau în minister. Am căutat să avem o relație constructivă cu autoritățile centrale, în sensul de a oferi sprijin pentru ei. Ori de câte ori aveau nevoie de informații, de contribuit la documente precum componenta națională de conștientizare publică din Comunicarea Națională, noi am lucrat în mod voluntar. Am făcut lucrul acesta în ideea de a sprijini autoritatea centrală să facă progrese în implementarea politicilor privind schimbările climatice.” – a împărtășit Lavinia Andrei.
3. Supraviețuiește cine poate …. (2011 – 2020)
Odată intrați în Uniunea Europeană, atitudinea guvernanților față de ONG-uri s-a schimbat. Lucrurile au devenit mai puțin transparente, pentru că nu mai exista presiunea aderării și a monitorizării permanente din partea UE.
Pe de altă parte, finanțatorii tradiționali și-au încheiat misiunea sau au plecat spre alte țări, fiind înlocuiți de fondurile europene, mult mai consistente, dar mult mai puțin accesibile pentru organizațiile mici din România. Cât despre sprijinul financiar din partea statului roman, nici n-a putut fi vorba.
Au apărut programele finanțate de guvernele Norvegiei, Islandei si Lichtenstein-ului și de guvernul Elveției, dar în 2013 se închidea programul GEF SGP care avea o pondere importantă pe componenta de schimbări climatice.
Mișcarea ONG din România a avut mult de suferit și puține organizații au reușit să supraviețuiască, să își continue activitatea și să își păstreze misiunea nealterată, fără a se transforma într-un prestator de servicii.
Cu toate acestea, marile manifestații pentru mediu, de tip Roșia Montană în UNESCO sau Salvați pădurile României s-au întâmplat în perioada aceasta pentru că gradul de conștientizare a crescut considerabil după integrarea României în UE.
O apariție nouă pe scena publică din România a fost Mișcarea Fridays for Future, inspirată din mișcarea globală cu același nume pornită de tânăra activistă suedeză Greta Thunberg în 2018. Mișcarea militează implicarea tinerilor în luarea deciziilor la nivel local, național și global în ceea ce privește modul de dezvoltare al societății și schimbările climatice.
“Consider că discursul privind schimbările climatice n-a “răzbit” în spațiul public mediatic decât spre finalul deceniului, după campaniile Fridays for Future și mai ales după șocul Covid-19, care a făcut societatea mai sensibilă la pericolele sistemice existente astăzi. Așadar, în ultimii ani, Ideologia Dezvoltării Fără Limite a început să piardă serios teren.“ ne spune Bogdan Gioară.
“Prin 2017-18 a apărut și la noi mișcarea Fridays for Future, dar odată cu pandemia și restricțiile, mișcarea s-a disipat. Nu a avut o creștere organică, a fost importată și de aceea nici nu a rezistat foarte mult.” precizează Lavinia Andrei.
4. Proiecte și acțiuni de referință privind schimbările climatice
Cu toate că numărul organizațiilor care se ocupă de problematica schimbărilor climatice este limitat, multe dintre proiectele implementate de acestea au devenit emblematice pentru sector.
“Ca proiecte cunosc EarthHour – Ora Pământului, organizată în România de WWF, care a fost cea mai amplă și constantă campanie de conștientizare privind schimbările climatice. Apoi știu de Fridays for Future, care a avut un ecou și la noi și am fost plăcut surprinsă când tinerii FFF au organizat un protest la Primăria București, pe tema calității aerului. Apoi mai știam de inițiative în școli, am avut și noi la Ecopolis BykeMyWay to school, erau și Tinerii Ambasadori ai Climei de la Terra III și inițiative locale destul de multe, de care aflam în Coaliția pentru Mediu. Apoi cunosc tot efortul REPER21 pentru educație pentru dezvoltare durabilă din cadrul Prof21” (Oana Neneciu, Ecopolis).
Ana Pălăduș de la REPER21 explică pe scurt demersul Prof21 al asociației: “În 2014, împreună cu colegii de la FDSC și cu finanțare POSDRU, apoi POCU, am pornit un program destul de amplu, Prof21, prin care ne-am propus să dezvoltăm abilitățile de viață ale cadrelor didactice și ale copiilor în contextul dezvoltării durabile. Am format în acești ani peste 1,300 de profesori din întreaga țară pentru ca aceștia să își dezvolte competențele de gândire complexă, critică, etică, prospectivă etc pentru a integra la clasă tematicile dezvoltării durabile. Am pus un accent deosebit pe schimbările climatice căci reprezentau “poarta de intrare” cea mai evidentă spre tematică, dar și din cauza unei lipse acute de cunoștințe privind acest subiect din partea profesorilor.”
“Noi, Terra Mileniul III am implementat din 2008, cu unele întreruperi datorate lipsei de finanțare, proiectul Tinerii Ambasadori în Lupta cu Schimbările Climatice. Este un proiect prin care instruim profesorii, cu privire la schimbările climatice, care la rândul lor instruiesc elevii la clasă. Apoi organizăm o competiție cu același nume, care a devenit deja celebră. Ea a pornit sub egida unor ambasade. Am avut sprijinul ambasadelor UK, Norvegiei, Germaniei, Olandei etc. Tinerii participanți care au învățat despre climă, au realizat o lucrare bună și la final au primit un premiu din partea unui ambasador sigur nu vor uita această experiență. De asemenea, unii dintre profesorii cu care am lucrat și-au dezvoltat propriile curicule legate de climă. Ei predau de niște ani buni la școală despre emisiile de carbon, despre schimbările climatice etc.” (Lavinia Andrei, TERRA Mileniul III)
“Am fost implicată într-un program de fellowship al European Climate Foundation, înainte de COP 2009 de la Copenhaga. A fost ultimul push fiindcă se corela cu adoptarea noilor ținte de reduceri de emisii și de regenerabile ale UE pentru 2020. Asta aveam de împins major la COP, iar acela a fost momentul în care am înteles cum funcționează negocierile internaționale privind schimbări climatice, care e miza și cum merg lucrurile. A fost foarte educativ. A durat un an și participam mai multe persoane din Europa Centrală și de Est (țările care blocau orice demers UE). Deși ce a urmat a fost dezamăgitor, angajamentele UE ce s-au luat în 2009 n-au fost ceea ne doream în momentul respectiv. Mulți participanți la acel fellowship au continuat activitatea pe schimbări climatice, la nivel european. Cu jumătate din ei încă interacționez, colaborând pe diverse campanii regionale” (Ioana Ciută, director Bankwatch)
Laszlo Potosky, Director la Fundația pentru Parteneriat exemplifică un număr de proiecte finanțate chiar prin intermediul organizației sale, în perioada 2010-2021:
- Asociația ALMA-RO, București / Clădirile eficiente energetic – primul pas spre reduce- rea semnificativă a GES în România
- REC – Forumul climatic
- Terra Mileniul III – Tinerii ambasadori în lupta cu schimbările climatice
- Terra Mileniul III – Spre o economie verde cu emisii reduse de CO2
- Terra Mileniul III – Orașe verzi – Regiuni verzi
- TERRA Mileniul III, REPER 21, SNSPA – Angajament pentru Climă
- REPER21, Terra Mileniul III, Centrul de Dezvoltare Comunitară Durabilă și Declic – Orașe reziliente. Advocacy pentru dezvoltarea rezilientă la schimbările climatice a comunităților mic urbane în declin
5. Satisfacția spionului
Au reușit ONG-urile să influențeze politicile privind clima în România?
Foarte greu de răspuns la întrebare, într-o societate în care dialogul dintre autorități și societatea civilă lipsește cu desăvârșire. Nu poți avea decât satisfacția spionului, că ai fost și tu cumva implicat în proces, dar nu vei fi niciodată sigur dacă lucrurile s-au întâmlpat datorită ție sau nu.
Dar, să vedem care au fost experiențele reprezentanților ONG:
“Din experiența Ecopolis avem așa: o lege a achizitiilor publice verzi, care e în vigoare de câțiva ani, dar ministerul nici până acum nu a elaborat normele de aplicare. Ne zbatem pentru o legislație coerentă pentru gestionarea deșeurilor, unde pare că ONG-urile au mult aport și am lucrat și noi pe tema aceasta, dar avem deja infringementuri și abia acum ne trezim. Am elaborat în 2018 6 propuneri legislative de mediu, dintre acestea numai una este în circuit, în Parlament, restul la sertar. Și era vorba despre: taxa auto pentru oprirea importurilor masive de mașini poluante, transport electric, acces la apă potabilă în spații publice, modificări necesare la codul silvic și risipa alimentară. Subiecte importante, ai crede. Nu am fost nici măcar invitați la discuții pe temele acestea. Acum încercăm o abordare direct în parlament, cu modifiăari la Legea 104/2011 privind calitatea aerului, respectiv ne-am implicat, noi și alte câteva ONG-uri pentru un proiect de modificare, pentru o mai mare transparență, mai bună monitorizare a calității aerului și acces la date deschise. Să vedem cum va funcționa așa.” (Oana Neneciu, Ecopolis)
Lucrurile se văd similar și din partea reprezentanților administrației publice locale, în ceea ce privește legea achizițiilor verzi:
“Legea achizitiilor verzi la care au lucrat ONGurile nu a fost implementată. În continuare în România e considerată restrictivă și nu se poate aplica, pentru că primează costul cel mai mic”. (IG, reprezentant administrație publică locală)
O altă experiență este cea legată de educație, fie ea privind mediu, pentru dezvoltare durabilă sau pentru climă.
“Prima încercare de structurare a unei strategii naționale de educație pentru dezvoltare durabilă (cu participarea MEN) a fost facută de Mare Nostrum în 2003, pe baza succesului unei prime colaborări cu inspectorii ministerului pe zona de proiecte educaționale și a începutului unor programe naționale de educație pentru mediu. Tentativa s-a soldat doar cu realizarea unor discuții preliminare (am considerat acel moment ca fiind prielnic deoarece din 1999 apăruse Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a României…).” (Carmen Bucovală, Mare Nostrum)
“Cred că proiectele pe partea de educație climatică au fost cele mai vizibile și mai reușite. Chiar dacă sunt subdimensionate pentru o țară cu milioane de locuitori, ONG-urile conduc demersul de introducere a educației pentru climă în sistem. Ne-am fi bucurat ca în toți acești ani de eforturi ONG-iste solitare să vedem că există măcar câțiva actori din sistemul de educație care să lanseze ei inițiative de educație climatică și în general, de educație pentru dezvoltarea durabilă.” (Bogdan Gioară, REPER21)
“Pe partea de politici privind clima au fost perioade bune în care, prin cooperare cu autoritățile centrale, ONG-urile au reușit să îmbunătățească legislația respectivă. Autoritățile române sunt foarte sensibile, iar atunci când le critici devin reticente în a mai lucra cu ONG-urile. Am trecut prin toate fazele – când ne iubesc, când ne urăsc. Pe partea cu educația privind climă, noi ne zbatem de 20 de ani să introducem această educație sub diverse forme: pentru mediu, pentru dezvoltare durabilă, pentru climă, etc. Tot incercăm sa penetrăm sistemul educației, dar pare a fi chiar mai refractar decât sistemul de mediu. S-au făcut niște schimbări, am contribuit cu anumite lucruri: am instruit sute, poate chiar mii de profesori, am instruit mii de copii. Unii din ei sunt adulți deja și au îmbrățișat o carieră în domeniul mediului, tocmai pentru că au fost implicați în niște activități educationale. Dar, din păcate, la nivel național nu am reușit să producem o schimbare”. Lavinia Andrei, TERRA Mileniul III
Dumitra Mereuță a fost director al departamentului Schimbări Climatice din cadrul Ministerului Mediului și a colaborat cu ONG-urile. De aceea opinia domniei sale ni se pare foarte importantă:
“Cred că o problemă a fost atitudinea funcţionarilor din ministere. Eram de o parte şi de alta a mesei pe poziţii de război. E firesc, asta e misiunea ONG-ului, să stea de pază lângă autoritate şi să atragă atenţia când lucrurile nu merg bine. Aşa a fost şi prima mea întâlnire cu Terra Mileniul III, mă gândeam că ne ocupă timpul, noi ştiind cât de mult muncim. Terra venea şi ne spunea că ori nu muncim suficient, ori nu suntem eficienţi în munca noastră. Dar cu timpul şi cu experienţa de lucru cu organizaţii, le-am găsit foarte bine rostul şi am ajuns să îi consider nişte parteneri. Atunci când era nevoie de întocmirea unor rapoarte de ţară, mai ales către Convenţia Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, acele rapoarte periodice, ni se cerea să raportăm și partea de conştientizare. Ne întrebam “cum facem asta?” şi întotdeauna am apelat la Terra Mileniul III. Terra a lucrat la aceste rapoarte pro-bono. Trebuie să existe onestitate în relaţia ONG-uri – autorităţi, înţelegere, şi desigur, ONG-urile trebuie să fie acelea care îşi doresc să mergem pe drumul cel bun, să împingă lucrurile.”
Iată însă, că la aproape 20 de ani de eforturi ongistice în acest domeniu, în ianuarie 2022 legea care introduce educația pentru mediu în programa școlară, începând cu anul școlar 2022 – 2023, intră în vigoare.
Laszlo Potosky de la Fundația pentru Parteneriat concluzionează:
“În principiu, în lipsa implicării celorlaltor segmente ale societății, cele câteva ONG-uri active pe aceste subiecte ar fi trebuit să suplinească toată lipsa de efort a autorităților. Acest lucru a fost și este imposibil, din cauza mai multor considerente: numărul prea mic de ONG-uri active în acest domeniu; insuficiența resurselor, a fondurilor disponibile pentru ONG-uri; apatia societății legată de problematica schimbărilor climatice.”
6. Lecții învățate… sau nu…
Ce a funcționat și ce nu a funcționat în toți acești ani?
Reprezentanții ONG-urilor sunt foarte critici și nemulțumiți de rezultatele realizate.
“Nu cred că a funcționat prea bine, din moment ce în continuare avem probleme grave în România: deșertificare, exploatarea fără discernământ a resurselor de ape și păduri, sursele de energie care nu s-au aliniat la trendul regenerabil încă și așa mai departe. E adevărat că datorităONG-urilor avem zone protejate mai bine și o mai bună întelegere a fenomenelor, dar la nivel de politici publice avem mari probleme. Cred că ar fi fost bun un efort mai mare în educarea aparatului instituțional și a funcționarilor publici în privința schimbărilor climatice și a politicilor publice pentru dezvoltare durabilă. Segmentul acesta pare mult în urmă.” (Oana Neneciu, Ecopolis)
“Noi n-am reusit în anii aceștia să găsim o formulă prin care 80-90% din tinerii din România să aibă de la gradiniță și până la facultate contact cu problemele de mediu. Cred că este imposibil, atâta vreme cât nu există informația necesară și mai ales nu există trainingul profesorilor. Nu trebuie sa creăm neapărat ecologiști și mișcări, noi trebuie să creăm oameni care acolo unde sunt ei, în joburile lor, ingineri constructori sau muncitori, că sunt vânzători sau șefi de magazin, să știe ce însemnă mediul și cum să îl protejăm. De aceea eu spun că n-am reusit, să nu fim mulțumiți cu ce am facut, că rezultatul nu este acela pe care ni-l doream. (Felicia Ienculescu, Greenitiative)
“Au fost multe provocări pentru sectorul ONG din zona climei în această perioadă, ceea ce a determinat o acțiune de multe ori subdimensionată în raport cu amploarea problemelor. Cele mai importante provocări în opinia mea au fost legate de finanțarea sectorului de mediu care a fost nesistematică și imprevizibilă; apoi, finanțarea multor asociații de la noi, de mediu și nu numai, de către sectorul fosil, a slăbit credibilitatea sectorului și a deturnat mesajele și acțiunile acestuia.” (Ana Maria Pălăduș, REPER21)
“Per total, nu se poate spune că a funcționat foarte bine, deoarece comparativ cu alte țări nu se poate vorbi de o mișcare de amploare pentru climă a sectorului ONG în România. Mai concret, numărul ONG-urilor active în acest domeniu a fost și este mult prea mic, față de ce ar fi necesar. Totuși în ciuda numărului redus de organizații active pe această temă, cele câteva organizații (Terra III, REPER21 etc.) pot fi considerate pionerii și în același timp singurii din societatea românească care au abordat la modul cel mai serios problema schimbărilor climatice și au încercat să urnească societatea înspre a lua în serios provocările legate de acestea. Prima cauză este aceea că în România, la nivelul decidenților, problema schimbărilor climatice este abordată doar ca obligație ce vine la pachet cu calitatea de stat membru UE. A doua cauză (rezultată inclusiv de precedenta) este legată de atitudinea generală a societății românești, a populației în general față de această problemă globală. În sondaje, de exemplu Eurobarometru, cam 66% dintre români consideră schimbările climatice o problemă majoră. Sunt sceptic legat de veridicitatea acestui procentaj, nu cred că 66% din populația României știe ce înseamnă schimbările climatice, darămite să le considere o problemă majoră. Un alt sondaj recent vine exact în sprijinul acestei îndoieli. Conform acesteia, 53% dintre români sunt de părere că schimbările climatice sunt ceva natural, nu provocat de om și doar 55% se consideră informați în ceea ce privește schimbările climatice. Aceste aspecte se datorează în primul rând lipsei de comunicare strategică pe această temă din partea decidenților politici, și insuficienta aplecare a media asupra acestor subiecte.” Laszlo Potosky, Fundația pentru Parteneriat
7. Privire spre viitor. Cum implicăm tinerii?
“Greta a reușit, cred ca a fost un model bun, doar că a venit pandemia și lucrurile s-au oprit cumva.” (Felicia Ienculescu, Greenitiative)
“In ultimii 3-4 ani interesul tinerilor a crescut semnificativ cu privire la probleme de climă, lucru determinat în principal de apariția unor modele de succes în implicarea tinerilor (Greta Thunberg, Fridays for Future etc). Anterior pandemiei și restricțiilor asociate, interesul pentru implicarea în proiecte de educație pentru climă a fost în mod clar mai mare, inclusiv pentru componenta de informare temeinică asupra aspectelor stiințifice privind schimbările climatice. O soluție ar fi formarea unor grupuri informale (elevi, studenti), cu ajutor minim din partea adulților/ experților, pentru investigarea/clarificarea unor cauze/efecte ale schimbărilor climatice, în mod cvasi-autonom.” (Carmen Bucovală, Mare Nostrum)
“Exista peste tot o micuță Greta. Copiii și tinerii își doresc implicare, dar faptul că nu au susținere din partea autorităților, nu văd continuitate și nu văd rezultatul acțiunilor lor, conduce la pierderea entuziasmului și la renunțare. Sunt foarte puțini care să ducă “războiul” până la sfârșit precum Greta.” (IG, reprezentant autoritate locală)
“Cred că lupta climatică are nevoie de un “raport de forță” în cadrul societății, care nu poate fi generat decât de mobilizarea masivă a tinerilor. Cred de asemenea că mesajul tinerilor poate fi auzit mai bine de către liderii politici, economici, pentru că aceștia sunt proprii copii, ci nu un grup social generic, cu interese antagoniste. ONG-urile trebuie să colaboreze între ele pentru a sprijini împreună și variat Fridays for Future, să sprijine și să apere mișcarea fără totuși să o conducă sau să o reprezinte. Adică să o stimuleze și să-i permită să se dezvolte ca “mișcare” autonomă a tinerilor (deci nu ca “organizație” condusă de experți). În particular, ONG-urile pot susține cei câțiva tineri activiști să își dezvolte rețeaua grassroots. Apoi, miza este diseminarea mișcării climatice în medii diferite ale tinerilor, în asociații care nu sunt musai de mediu. Lupta climatică trebuie să fie “despecializată”, să devină transversală în societate, pentru a avea succes.” (Bogdan Gioară, REPER21)
“Tinerii au nevoie de educație pentru mediu, de tabere cu teme de mediu, de acces la produse media privind schimbările climatice în școli, de laboratoare, de discuții cu ONG-iști, de educație civică, de produse culturale de mediu și de evenimente sociale (cam improbabile în viitorul apropiat). Educarea profesorilor și construirea unei curicule pentru mediu/climă cu ei, pare foarte important. Mai mult decât tinerii, adulții au nevoie de informații, de traininguri, de baza pentru a pregăti mai departe elevii. Daca ar fi după mine, aș intra în toate universitățile, liceele, școlile și grădinițele în primul rând cu un training pentru anagajați și profesori, cu infrastructura de colectare a deșeurilor, cu materiale video și cărți pe teme de mediu. Cumva e inadmisibil ca în 2021 în școlile din România e atât de mare lipsa acestor subiecte.“ (Oana Neneciu, Ecopolis)
“Este nevoie de crearea unor cercuri, grupuri de climă, implementarea de acțiuni și proiecte proactive la nivelul a cât mai multor comunități de tineri din România, care să fie implicate în învățare, conștientizare, monitorizare, luarea de decizii, etc.“ (Laszlo Potosky, Fundația pentru Parteneriat)
“În primul rând, eu cred că tinerii din România au nevoie de educație privind schimbările climatice. Cât timp generația tânără nu are acces la informația de bază, care ar trebui să fie transmisă în scoală, e destul de greu să conștientizeze ce pericole o așteaptă. Apoi, ar trebui programe dedicate tinerilor, fie ele programe de mentorat, fie de capacitate instituțională, fie burse – astfel încât să aprofundeze tematica schimbărilor climatice. În afară de educația formală la clasă, trebuie să găsim proiecte prin care sa-i împuternicim pe tineri, proiecte care să fie implementate chiar de ei.” (Lavinia Andrei, TERRA III)
“Citeam ieri că a fost declarat la UN, la Convenția privind drepturile copiilor, dreptul la aer curat al copiilor ca drept fundamental. Asta a venit în urma unei petiții globale semnate de 30.000 de copii din toată lumea. Poți să ai la un moment o temă care să adune multă lume în stradă. Fridays for Future scotea la început mulți oameni și la noi. Problema e că tinerii au răbdare puțină și așteaptă să vadă rezultate mult mai rapid decât noi, cei obișnuiți să așteptăm. Au nevoie de ceva cum a fost această petiție, unde să poată vedea impactul direct al implicării lor, altfel se cern foarte rapid pe fondul așteptărilor neîndeplinite. Ies în stradă și cel mult îi invită ministrul la o cafea, dar care e rezultatul acestui fapt? Niciunul. Mi se pare de asemenea util să facă ei cu mâinile lor anumite lucruri și să vadă rezultatele. M-a inspirat un clip din SUA cu niște copii ce au cerut școlii să instaleze panouri fotovoltaice. Școala oricum avea un deficit anual la energie pentru că plătea facturi mari. Copiii au lucrat cot la cot cu instalatorii, apoi s-a creat un efect de bulgăre de zăpadă și s-a răspândit practica aceasta și în alte state federale. E cu rezultat imediat, văd singuri rezultatele muncii lor. La noi e mai greu, dar dacă dai de un primar deschis la minte, care să se angajeze la un astfel de proiect, ar merita încercat, ca să le arăți că nu e doar vorbărie, poți face chestii practice pentru mediu.” (Ioana Ciută, Bankwatch România)
8. Atenuare sau Adaptare?
Am dorit să aflăm părerea reprezentanților ONG cu privire la subiectele cele mai importante care ar trebui să fie pe agenda publică în România: adaptare vs. atenuare, zone vulnerabile, reziliență etc.
“Cred că atenuarea a dominat discursul climatic, avem nevoie de a genera totodată conștientizare privind nevoia de adaptare. Apoi, cetățenii și comunitățile au nevoie să înțeleagă cum și cât ne putem adapta. Dacă nu arătăm că adaptarea e posibilă, discursul privind “urgența climatică” devine foarte anxiogen.” (Bogdan Gioară, REPER21)
“Adaptarea a devenit mult mai urgentă decât atenuarea. În ce privește atenuarea avem niște ținte, important e să ne ținem de ele și să implementăm măsurile care ar duce la această reducere de 38% asumată prin planul de energie și schimbări climatice. Adaptarea e cea lăsată de izbeliște și o să tot vină incendii, inundații, iar nimic nu se întâmplă în zona asta. Trebuie și presiune pe marii poluatori. Mult timp discursul public, inclusiv al ONG-urilor, s-a concentrat pe soluții individuale, iar marii poluatori care nu respectă normele actuale, sau cele trecute, mai primesc un ajutor de stat, li se mai șterg niște datorii, nu îi amendăm, că ne gândim că vom rămâne fără căldură. Învârtindu-ne în cercul ăsta, lumea s-a obișnuit că aceștia poluează și trebuie să înghițim, pentru că avem nevoie de ei, chiar dacă ne scurtăm viața cu câtiva ani.” (Ioana Ciută, Bankwatch)
“Trebuie cred plecat de la calitatea vieții și sănătatea oamenilor. Acolo se vede efectul cel mai ușor și trebuie insistat pe efecte. Apoi trebuie să ne uitam la natura, la fenomenele meteo, la ce putem face noi. Și în România, slavă domnului, avem ce face: nu ne putem adapta cu adevărat la poluarea masivă, gunoaie, incendii, arderea deșeurilor periculoase, deșeurile revărsate în cursurile de apă, dispariția pădurilor, pentru că asta înseamnă că murim. Înseamnă că trebuie să schimbăm optica, legislația, politicile publice, să tragem la răspundere, să creăm mecanisme de control și prevenție mai bune, să digitalizăm, să avem date deschise, să interzicem lucruri nefolositoare, să creștem suprafețele verzi, să forțăm industriile să investească în ecologizare, filtrare, etc. Am impresia că la zone vulnerabile s-ar putea încadra vreo 90% din țară: orașele mari sunt extrem de poluate, iar calitatea vieții lasă mult de dorit, iar în rural vorbim de sărăcie și o lipsă acută de infrastructuri de toate felurile, deci dacă ne gândim bine orașe mari, plus orașe industrial, plus rural, ajungem probabil la 90%.” (Oana Neneciu, Ecopolis)
“Ambele piste sunt desigur importante. În ceea ce privește mitigarea, aș sublinia rolul eficienței și sobrietății nu doar energetice, ci a consumului de resurse în general, care sunt esențiale în reducerea impactului climatic al acțiunilor noastre dar despre care puțină lume vorbește căci implică o revoluție a societății în toate sferele acesteia. În ceea ce privește adaptarea, aș accentua în discursul românesc resursele și exemplele de reziliență și de buen vivir pe care spațiile “alternative”, pe care dezvoltarea economică le-a ocolit, precum cele rurale și mic urbane, le au: hrana (încă) locală și sănătoasă, accesul liber și facil la diverse resurse naturale și natură în general, legăturile sociale puternice sunt doar câteva dintre atuu-urile pe care aceste spații le au și spre care ar trebui să ne aplecăm pentru a le înțelege, valorifica și multiplica”. (Ana Maria Pălăduș, REPER21)
“Nu știu dacă există o cea mai importantă tematică de discutat, pentru că toate sunt foarte importante. Spre exemplu una din temele pe care aș discuta-o cu toată lumea ar fi tranziția energetică, astfel încât toată lumea să înțeleagă această tranziție și ce înseamnă noile ținte asumate la nivel european, cu reduceri asumate pânâ în 2050, apoi până în 2100. Sună bine, să reducem cu 100%, dar dacă nu conștientizăm că trebuie să renunțăm nu doar la cărbune, ci și la petrol, gaze, tot ce înseamnă combustibil fosil, ba chiar să ne schimbăm și modul de viață, nu vom atinge țintele respective. Cât timp nu constientizăm ce avem de făcut, nu putem face o strategie. Trebuie să știm pe ce cale o apucăm. Sunt foarte importante și teme precum adaptarea. Devine din ce în ce mai vizibil că doar componenta de atenuare nu va ține piept avalanșei ce vine peste noi. Va trebui să gândim și să aplicăm măsuri de adaptare la schimbarile climatice. Trebuie să discutăm și despre reziliență și să învățăm ce ne face rezilienți. Nu în ultimul rând, trebuie să depunem toate eforturile pentru reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră, și să întelegem că nu trebuie să ne oprim din acest proces.” (Lavinia Andrei, TERRA III)
9. De la Local …. la Global
Un alt obiectiv al analizei de față a fost importanța conectării demersurilor locale la componenta globală a schimbărilor climatice (negocieri internaționale, țări în curs de dezvoltare, echitate socială climatică, tranziție justă etc) și nivelul de pregătire al societății românești pentru astfel de proiecte internaționale.
“Lucrurile trebuie puse în context pentru a clarifica conexiunile între cauze (globale) și efecte (locale); similar pentru măsuri, modalități de adaptare, eficiența sau limitele rezilienței.” (Carmen Bucovală, Mare Nostrum)
“Unele state au o responsabilitate istorică față de țările în curs de dezvoltare. Banii României pentru ajutoare de genul acesta (via MAE, Eximbank, etc) nu se duc foarte departe: Moldova, Ucraina, Serbia. Nu mi se pare că noi ca națiune am ieșit prea mult din spațiul nostru pentru a ajuta. Sigur, la nivel declarativ unele state recunosc că e o problemă și că dacă nu își fac ei treaba intern vor suferi alți oameni, dar nu m-am gândit niciodată că România ar putea să fie genul acesta de stat.” (Ioana Ciută, Bankwatch)
“Este obligatoriu să tratăm aceste subiecte, din păcate în România ele nu sunt tratate nici la nivel guvernamental. Ministerul Mediului nu are cu ce se lăuda, de obicei eram noi ONG-urile care povesteam ce proiecte am implementat pe cooperare internațională, cu țările în curs de dezvoltare. Aceste proiecte erau implementate pe fonduri europene, programul de cooperare Europeaid, în consorții internaționale și deși la nivelul României există un fond pentru proiecte cu țările în curs de dezvoltare, noi niciodată nu am câștigat vreun proiect pe tema schimbărilor climatice. Fondurile acestea sunt gestionate de MAE, iar problematica schimbărilor climatice nu a fost niciodată de interes pentru fondul din România. Suntem total nepregătiți, pentru că nu studiem lucrurile acestea la școală, nu suntem atenți, nu suntem educați să fim empatici la problemele altora, deci lucrurile sunt judecate foarte subiectiv, doar din perspectivă personală. Va trebui să înțelegem aceste aspecte, pentru că așa cum vedem și la COP, negocierile se poartă și cu țările în curs de dezvoltare, care au un cuvânt greu de spus. Noi deja suntem o țară dezvoltată, va trebui să contribuim și să îi ajutăm și pe cei mai puțin avantajați.” (Lavinia Andrei, TERRA III)
“Momentan nu cred că societatea românească în ansamblul ei este pregătită pentru un asemenea nivel. Ca și prim pas este nevoie de creșterea gradului de conștientizare a fenomenului la nivelul populației, până în momentul în care se atinge o masă critică în acest sens și schimbarea de atitudine la nivelul decidenților. Este greu ca acceptarea/încurajarea unor asemenea proiecte să se facă fără a avea o societate informată în acest sens.” Laszlo Potosky, Fundația pentru Parteneriat
Concluzii
În ceea ce privește activitatea ONG-urilor în domeniul schimbărilor climatice, Bogdan Gioară concluzionează: “Cred că oamenii din ONG-uri au contribuit substanțial la chestiuni tehnice, specifice. Apoi, cele câteva ONG-uri au reușit singure să mențină viu subiectul, în ciuda dezinteresului total al elitei intelectuale literare, sferei academice, sferei politice. Sectorul ONG este mai “sănătos” decât celelalte, dar nu poate dezvolta singur ecosistemul social și politic necesar luptei pentru climă. Cred că sectorul ONG a mizat semnificativ mai mult pe componenta expertiză (în proiecte și programe) decât pe componenta activism (în spațiul public). S-a difuzat astfel ideea că soluțiile la criza climatică sunt mai curând tehnice și tehnologice, decât axiologice (valori) și politice (acțiune). O lipsă a ONG-urilor este una prezentă în toată societatea: slaba capacitate de colaborare și parteneriat. Cred că aici avem o problemă culturală majoră. Este și modul în care este organizat sistemul ONG, în particular finanțarea. Apoi, cultura democratică e insuficientă, nu ne-am construit o “etică a discuției”, în general dezbaterile care se deschid se topesc repede, fiindcă duc la izbiri, certuri, decepții etc.”
“Impactul ONGurilor în ceea ce privește politicile climatice este proporțional cu capacitatea organizațională a acestora și cu puterea de coagulare pentru a duce împreună campanii de advocacy. Din păcate, lipsa acută de resurse financiare, a făcut ca ONG-urile să se considere unele pe celelalte, mai degrabă competitoare decât partenere. De asemenea, o altă barieră importantă este și lipsa resursei umane calificate, și aici nu vorbim de calificare în sectorul ONG, ci de calificare în ceea ce privește tematica schimbărilor climatice, care a devenit tot mai complexă. Aici ne confruntăm cu faptul ca universitățile românești nu pregătesc tinerii în acest domeniu. Un exemplu de succes ce ar putea fi replicat pentru a ameliora această consecință a fost participarea unor tineri din ONG-uri la diverse internshipuri plătite de organizații internaționale, fie că vorbim de activism sau de jurnalism pentru climă. Acest lucru a sporit expertiza tinerilor în mod accelerat și a creat sinergii între organizații cu aceleași preocupări, din diferite tări.
Observăm că noua conjunctură geo-politică europeană, marcată de războiul din Ucraina, este pe cale să zădărnicescă toate eforturile din ultimii ani de la nivel european, de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Guvernele multor stat membre, inclusiv din România, sunt fericite să își continue politicile energetice pe baza de combustibili fosili și energie nucleară. Fără o creștere a presiunii societății civile, urgența climatică va dispărea dintre prioritățile guvernamentale. Ori pentru ca acest lucru să se întâmple sunt necesare mai multe aspecte: linii de finanțare generoase și fără sincope pentru ONGuri pe tematica schimbărilor climatice, creșterea nivelului de expertiză al organizațiilor și atragerea de cât mai mulți tineri și creșterea gradului de colaborare dintre organizațiile cu preocupări în domeniu.” a concluzionat Lavinia Andrei.
Implicarea tinerilor în acțiuni climatice rămâne în continuare o provocare deoarece “tinerii sunt mult mai implicați decât adulții. Să îi ținem cât mai activi, să identificăm proiecte unde să aibă beneficii reale pe termen lung, pentru a putea activa. Dacă așteptăm de la factorii decizionali să îi stimuleze pe tineri, vor trece multe decenii, până vom vedea rezultatele. Tinerii au nevoie de cunoaștere pentru a fi implicați, să știe ce îi așteaptă, ce pot face. Ei nu cunosc temele de interes de la nivel global.” (IG, reprezentant administrația publică locală)
“Adulții au opinii, comportamente și obiceiuri formate și consolidate și de obicei sunt mult mai greu de convins, pentru a-și schimba atitudinea, pentru a face niște schimbări semnificative. Ca urmare este necesar a ne focusa pe tineri, deoarece prin intermediul lor pot fi eventual conștientizați și o parte dintre adulți. Pentru asta ar fi nevoie de un mix de măsuri, de politici publice realiste și adecvate, o conlucrare serioasă guvernamental – neguvernamentală, o abordare proactivă a provocărilor începând cu sistemul educațional în care tematica schimbărilor climatice să fie parte importantă a educației de mediu. Dar pentru a exista o dezbatere serioasă pe aceste subiecte, este nevoie ca la nivelul decidenților politici, la nivelul instituțiilor statului să intervină o schimbare de atitudine legat de mediu în general, de problematica schimbărilor climatice în mod specific, în sensul ca să nu fie doar la nivel declarativ, fiindcă ni se solicită astfel de către UE, ci să fie vorba de o abordare conștientă și asumată.” Laszlo Potosky, Fundația pentru Parteneriat
___
Analiză realizată de Terra Mileniul III în cadrul proiectul „Orașe reziliente. Advocacy pentru dezvoltarea rezilientă la schimbările climatice a comunităților mic urbane în declin”, desfășurat în perioada mai 2021 – octombrie 2022, derulat de Asociația REPER21 în parteneriat cu Terra Mileniul III, Centrul de Dezvoltare Comunitară Durabilă și Declic. Proiectul beneficiază de o finanțare în valoare de 224.029,57 euro, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro
